“(…) Nu risipi partea cea mai buna a vietii si a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic sa-ti ridice praful urmelor si crede-ma odata in viata cand iti spun marele adevar, ca cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfa a instinctelor sale fiziologice impreunate c-o idee fixa. dar cand un asemenea om ca mine va cerceta cenusa din inima lui, va vedea ca nu exista inca nici o scantee, ca totul e uscat si mort, ca n-are la ce trai, ca taraie in zadar o existenta care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani. Dta traiesti si eu sunt ucis – ce raport poate fi intre noi?

De aceea lasa amaraciunea de-o parte, bucura-te de-o viata care va fi frumoasa inca, pentru ca ai devenit o femeie demna, pentru ca astazi esti ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna dupa dispozitiile Dtale generoase si dupa spiritul de adevar pe care-l ai. Parerea de rau de a-ti fi cauzat Dtale dureri e singura parere de rau pe care-o am… Te rog iarta-mi-le cu atat mai mult cu cat mai mult cu cat eu n-am nimic de iertat, cu atat mai mult cu cat de la Dta n-am vazut decat bine.”

[ Corespondenta Mihai Eminescu – Veronica Micle (XV) – ultima scrisoare. (fragment) – de pe http://www.bloguluotrava.ro/imaginea-perfecta-a-unei-relatii-complete-si-autentice/ ]

Anunțuri